Am avut o viata buna, am calatorit , mi-am cumparat lucrurile pe care mi le-am dorit.... Au fost si eforturi si sacrificii... I-am multumit mereu lui  Dumnezeu pentru prietenii pe care ii am si care mi-au fost alaturi. Eu nu sunt un om puternic, poate complexele, poate traumele din copilarie m-au marcat si sunt lucruri peste care nu am putut trece.Ce e si mai rau este faptul ca nu sunt un om practic. Iar ce e greu e faptul ca in fata nenorocirilor personale suntem singuri. Ca atunci cand poate avem cel mai mult nevoia de de un telefon sau de o vorba buna acestea nu vin.... iar pentru cineva ca mine care sa balaceste in noroiul propriilor nenorociri si isi plange de mila telefonul ala ar putea fi salvator....Azi sunt trista  si am plans  cun n-am mai plans de mult., singura in casa, eu si pisica................ Azi chiar traiesc o drama cu motiv sau mai bine zis o anticipare a dramei care o sa urmeze. Nu stiu sa fac fata nenorocirilor, sunt prea sentimentala, prea slaba. Am pus mana pe telefon si am inceput sa imi sun prietenii. Am fost surprinsa sa constat cat sunt de singura, Nu vroiam decat un umar pe care sa plang, pe cineva care sa imi arate putina compasiune, sa imi tina companie si cam atat.... Intrebarea " si cu ce as putea sa te ajut eu", a fost ca un dus rece. ...Cu nimic, nimeni nu ma poate ajuta cu nimic, e drama mea si e crucea mea de purtat, dar ce sa zic putina compasiune nu mi-ar strica...........Mi-as fi dorit ca unul din prietenii astia sa vina la mine, sa ma vada, sa vada daca sunt bine. Nici macar pisica nu stiu pe unde e. Si drama continua...........